Muzical vorbind, prezintă perfecțiunea, un clasic ce 24 de ani mai târziu, vârsta e doar un număr. Nimeni nu ar fi în stare, dacă l-ar asculta azi pentru prima oară, să-i atribuie un an specific, după sound. E drept, el, alături de nume precum Erykah Badu, Lauryn Hill și Maxwell, au dat un renume genului neo-soul, l-au consacrat și perfecționat. Iar D'Angelo făcea deja asta încă din 1995 pe când debuta cu Brown Sugar. Personal primele intersectări au fost prin (bineînțeles) Method Man și Redman (care apar și pe album), dar și serialul My Wife and Kids, datorită posterului din camera lui Junior.
Genialitatea stă în creativitate, iar în 1998, la 3 ani de la albumul de debut, neinspirat și dezamăgit de direcția pe care o lua r&b-ul din punctul lui de vedere, își găsește muza în propriul fiu, Michael, avut cu iubita sa din acea perioadă, celebra Angie Stone. A declarat că inspirația vine din viață, așa că s-a pus pe fapte. A pregătit producția, a îmbunătățit-o cu muzicieni de calitate, a adăugat pasiunea sa pentru hip-hop, iar ingredientul principal a fost (posibil cel mai mare atu al său) trecutul său bisericesc, unde și-a petrecut mult timp în corul penticostal, familia sa având diverse roluri în biserică, tatăl său fiind preot. Dar din nou, pe partea instrumentală s-a avut o atenție maniacală. S-a folosit până când și clapa originală a lui Stevie Wonder. Mici detalii stau în lucruri și mai mici, precum obsesia lui D’Angelo pentru tobele lui Questlove și ideea de a pune toba pe ultima milisecundă pentru a oferi o intensitate majoră. S-a inspirat chiar și din muzică clasică, prin diferite tehnici. Cum spuneam, D'angelo s-a ocupat de producție, dar a fost perfectionată de diferiți artiști, direct precum Dj Premier care a co-produs Devil's Pie, sau Raphael Saadiq care a co-produs Untitled, dar și indirect, studioul Electric din New York fiind în acea perioadă plin de artiști precum Eric Clapton, Q-Tip, Rick Rubin sau, amuzant sau nu, Chris Rock. La fel ca și Eminem, D'Angelo a fost un elev, cu un mare respect pentru toți cei care au pavat drumul.
S-ar putea face lejer un documentar despre acest album, pe episoade chiar, însă până atunci (adică niciodată din păcate), să ne bucurăm de album și vă recomand cartea Voodoo scrisă de Faith A. Pennick, despre care probabil vă voi vorbi în viitor.
