DE AFARĂ: Immortal Technique / No Man's Land, articol din The Source #234 (cu traducere în română)

 

 Articol extras din revista The Source #234 din septembrie / octombrie 2009. Este vorba despre povestirea lui Immortal Technique despre deschiderea unui orfelinat în Afghanistan. Transcrierea este făcută în text de pe imagini, iar traducerea în română cu chat gpt, așadar există riscul unul număr mare de erori, corectate momentan pe cât posibil și la următoarele recitiri sau atenționări din partea voastră vor urma și alte modificări, dar vă atrag atenția să considerați premizele de mai sus.

NO MAN'S LAND

What happens when a rapper born in Peru and raised in New York City ventures into war-torn Afghanistan to start an orphanage?

My name is Immortal Technique and this is my true story, part two.

DURING THE FIRST FEW DAYS raveled to Kolota la Pushta, the section of Kabul where the orphanage was being structured. When we arrived, the building was gutted, there was still garbage in the yard and the floors were sticky with grease. As I went to the roof with C to take pictures of the surrounding area and inspect the upper floors, To Kabir and Shamsia argued with the previous owner who had left it in disarray, demanding that the property be handed over in good condition before the last of the money was released. We spent the early afternoon planning out things we needed to buy for the orphanage and then went to visit a local school aided by the UN. They gave us some tips and advice on how to run the orphanage and schooling program, along with offering to help us create a curriculum. My Dari was not that good, but I was in luck as one of the teachers spoke French and we managed to communicate better. I ended up telling the children at their school, who came from impoverished households, a little bit about myself and I even spit a verse for them. Hip-Hop was unfamiliar to most of the children, but they felt the aggressive nature of what I was saying and when I told them why I was there and what I was doing, they wanted to ask me some questions about my life and where I came from. After speaking to them and promising to fulfill their requests for musical instruments, I was on my way back into the streets.

On the way home I saw about a hundred young schoolgirls crossing the street wearing white headscarves. Under the rule of the Taliban this would have been forbidden, so women going to school in Afghanistan is a revolutionary act in itself We stopped for dinner, and I realized I had been here two nights and still had not paid for a meal. I didn't feel like a stranger in this country. I felt like I was in the company of family I hadn't seen in years, making up for lost time. It seemed so familiar to me: the homes built into the sides of the mountains, the million and one hustles, the mountain people and their struggle for independence--it reminded me of Peru.

 

Arriving in Jalalabad near the Pakistan border, we settled into our rooms inside a small farm and got ready for lunch.

 

Food here consisted of lots of bread and rice, lamb, beef and usually oranges and tea (chai) afterwards. Another group of people had joined us on this trip. They were Faridoon, Jawed and their father, whom we all called Dagharwahl, which translates as colonel. He was telling us how he had lived between Kabul and this eastern region for years and that the caretaker of the farm was an old friend. When the subject turned from small talk and details about our orphanage to international politics, he spoke of how the United States had once fired a large missile of some sort that had filled the sky with a trail of smoke and exploded in the distance. It was later discovered that it was dropped on one of Bin Laden's hideouts nearby, and not just on his hideout, but on his room and the side of the bedroom where he slept. He asked if I wanted to see it.

I never thought I would be invited to Bin Laden's summer home, but here I was, only about an hour away from where we were staying. We parked the cars and walked down a steep hill into what used to be a riverbed full of soft rounded stones. As we came to the foot of the hill what was left of the structure was visible from across a small pond. It was not in complete shambles, but the building had been split apart by the surgical strike. The locals had cleaned up the area and lightly bricked up the walls, but the evidence of what had happened there haunted the area.

We took a few pictures and filmed a bit but soon began to notice we were not alone.

People had come over the hills, and we spotted a few adolescents watching from the brush. Our driver hen advised that it was time to go. The area is still home to people sympathetic to the Taliban and Al-Qaeda, as his had been one of their retreats and bases of operation.

And although we hadn't run into them yet, we were being watched and an informant was bound to pass the word. We pushed on towards a place called Barabat Mountain in time to see a beautiful sunset and three men praying in the distant grasslands where sheep grazed. This time the only people who showed up were very young children.

The city streets were practically empty at night here too.

Sherzay Stadium was the only thing open; people there were playing football (soccer), which was banned during the age of the Taliban. Outside Sherzay Stadium a sign read: No Cars and No 4K.

46. Like any hood that anyone has ever lived in, the constam reminders of your condition reinforce it, like the black helicopters that flew over our heads while on the road and the constant presence of soldiers.

We ended the evening at the local fish spot with Jawed and Faridoon, where the lonely vendor fried up your selection right in front of you in a pan and wrapped it with fresh bread in a newspaper. Best fish Ive ever had in my life. We sat around a bonfire telling war stories, drinking tea and talking about the future of the country. Dagharwahl asked how the US could be so precise with a tactical strike against Bin Laden's home and then a month later blow up a

wedding party, killing dozens of innocent people.

The ear day we traveled to the Tomb of Amanullah Khan, whe overthrew British rule in 1919. We then drove southwest ur me reached some olive fields at the base of Tora Bora, a former Al-Qaeda stronghold and a theater of war in late 2001 after 9/11.

Our hosts felt it was too dangerous to enter huge mountains and pondered the commitment a revolutionary would have had to make to live there for vears in protracted guerilla war against a much more powerful opponent. It had been done before, during the time of the Russian occupation, and now it sibeing epeated. People are dying and growing up fatherles.

This's why I was here, to learn and understand how this Te isrepeating itself. How the Taliban had come out of the At geo camps in Pakistan, orphaned by a rebelion and then lacking guidance and love, corrupted by power and extremism until they had not only betrayed Islam, but the revolution that had been their surrogate parent.

Our journey home fell on a weekend, which meant that truck traffic was going to be difficult on the way back. This was not just the road to Kabul but also a direct link to the Khyber Pass into Pakistan. Snipers had once lined the surrounding walls, but now all that is left of the visible conflict are white dots that symbolize the location of land mines built into the side of the rock. It is said that the Taliban and Al-Qaeda still watch these roads, closely monitoring who is going up and down them daily. We moved very slowly, as the huge trucks turned the road into a one-lane highway with hours of delays.

Back in Kabul, we dropped Tio Kabir off at his apartment complex and Shamsia and I quickly reviewed the laundry list of things we needed to buy and set up for the orphanage. Then we headed back with our driver,Miragha. Over the course of the journey, I would come to know much more about this man. He had soldiered for years as a Mujahideen fighter against the Russian invasion, vigorously defending his home from what he was told were the enemies of freedom and Islam. He didn't attempt to glorify

himself or dwell on the shoot-outs and the killings. Instead he focused on how much he had missed his wife and kids during that time. He had also taken up arms against the Taliban and their repressive rule. There were still pieces of a bullet from one of the times he had been shot in his side. But nevertheless he lived life with no regrets, proud of his service. Others had embezzled money, stockpiled weapons and used the revolution to make themselves very wealthy, but he was content with a cimble life and the honor of his peers.

Looking back at where my mind was at the time, I had a conscious understanding of the risk involved but none of the drawbacks of that realization. Instead I wielded inspiration like a sword and shield. Primarily because forever burned in my memory will be the way I was so humbly treated, guarded, educated and well fed by my hosts. They didn't have much but what little they could gather together they happily shared with me a stranger in their land from a far off place that had invaded their country and never left.

Whatever danger I was ever in, they found the honor in joining me in it. I thought of how back in the States we take so many simple things for granted that make us so privileged in the eyes of these people. We are programmed to try and live like kings, decorated in expensive clothes, precious metals, encrusted with jewels and driving cars worth more than a home. Yet these faithful servants of a forgotten revolution, in their tattered garments and surrounded by poverty and struggle, put us to shame. I can only hope that one day I will have the same endurance and commitment to my people.

 

Ce se întâmplă atunci când un rapper născut în Peru și crescut în New York se aventura în Afganistanul devastat de război pentru a înființa un orfelinat?

Numele meu este Immortal Technique și aceasta este povestea mea adevărată, partea a doua.

ÎN PRIMELE CÂTEVA ZILE am călătorit către Kolota la Pushta, zona din Kabul unde era construit orfelinatul. Când am ajuns, clădirea era dezolantă, în curte era încă gunoi iar podelele erau lipicioase de grăsime. În timp ce mergeam pe acoperiș cu C pentru a face poze în jur și a inspecta etajele superioare, Kabir și Shamsia se certau cu proprietarul anterior care lăsase totul în dezordine, cerând să li se predea proprietatea în stare bună înainte ca ultima tranșă de bani să fie eliberată. Am petrecut după-amiaza planificând lucrurile de care aveam nevoie să cumpărăm pentru orfelinat și apoi am mers să vizităm o școală locală sprijinită de ONU. Ne-au dat câteva sfaturi și sfaturi despre cum să conducem orfelinatul și programul de învățământ, oferindu-se să ne ajute să creăm un curriculum. Dari-ul meu nu era atât de bun, dar am avut noroc că unul dintre profesori vorbea franceză și am reușit să comunicăm mai bine. Am sfârșit prin a le spune copiilor de la școală, care proveneau din familii sărace, puțin despre mine și chiar am recitat o strofă pentru ei. Hip-Hopul era necunoscut pentru majoritatea copiilor, dar simțeau natura agresivă a ceea ce spuneam și când le-am spus de ce sunt acolo și ce fac, au vrut să-mi pună câteva întrebări despre viața mea și de unde vin. După ce am vorbit cu ei și le-am promis că le voi îndeplini cererile pentru instrumente muzicale, am plecat înapoi în străzi.
Pe drum spre casă, am văzut aproximativ o sută de fete de școală traversând strada purtând eșarfe albe pe cap. Sub regimul talibanilor, acest lucru ar fi fost interzis, așa că femeile care merg la școală în Afganistan sunt în sine un act revoluționar. Ne-am oprit pentru cină și mi-am dat seama că am fost aici două nopți și încă nu am plătit pentru o masă. Nu mă simțeam ca un străin în această țară. Mă simțeam ca și cum aș fi fost în compania unei familii pe care nu am mai văzut-o de ani de zile, recuperând timpul pierdut. Mi se părea atât de familiar: casele construite în versanții munților, sutele de înșelătorii, oamenii munților și lupta lor pentru independență - mă amintea de Peru.

Ajungând în Jalalabad, aproape de granița cu Pakistanul, ne-am așezat în camerele noastre dintr-o mică fermă și ne-am pregătit pentru prânz.

Mâncarea aici consta în multă pâine și orez, carne de miel, de vită și, de obicei, portocale și ceai (chai) după. Un alt grup de oameni s-a alăturat nouă în această călătorie. Erau Faridoon, Jawed și tatăl lor, pe care îl numeam cu toții Dagharwahl, adică colonel. Ne povestea cum a trăit între Kabul și această regiune estică timp de ani de zile și că administratorul fermei era un vechi prieten. Când subiectul a trecut de la conversații banale și detalii despre orfelinatul nostru la politica internațională, el vorbea despre cum Statele Unite au lansat odată o rachetă mare de un fel, care a umplut cerul cu o dâră de fum și a explodat în depărtare. S-a descoperit mai târziu că a fost lansată asupra uneia dintre ascunzătorile lui Bin Laden din apropiere, și nu doar asupra ascunzătorii, ci și asupra camerei și părții dormitorului unde dormea el. M-a întrebat dacă vreau să o văd.

Niciodată nu m-am gândit că voi fi invitat în casa de vară a lui Bin Laden, dar iată-mă aici, la doar o oră distanță de locul unde ne cazam. Am parcat mașinile și am coborât pe o pantă abruptă în ceea ce era cândva un albie de râu plină cu pietre rotunjite moi. Pe măsură ce am ajuns la baza dealului, ceea ce mai rămăsese din structură era vizibil de la distanță, de cealaltă parte a unei mici bălți. Nu era în ruină totală, dar clădirea fusese ruptă în două de lovitură chirurgicală. Localnicii curățaseră zona și zidiseră ușor pereții cu cărămizi, dar dovezi ale ceea ce se întâmplase acolo bântuiau zona.

Am făcut câteva fotografii și am filmat puțin, dar am început curând să observăm că nu eram singuri. Oameni ieșiseră de pe dealuri și am zărit câțiva adolescenți privind din tufișuri. Șoferul nostru ne-a sfătuit să plecăm. Zona este încă locuită de oameni simpatizanți ai talibanilor și Al-Qaida, deoarece aceasta fusese una dintre ascunzătorile și bazele lor de operațiuni.

Și deși încă nu ne întâlniserăm cu ei, eram observați și cu siguranță un informator ar fi transmis vestea. Am continuat către un loc numit Muntele Barabat și am ajuns în timp să vedem un apus frumos și trei bărbați rugându-se în câmpurile îndepărtate unde pășteau oile. De data aceasta, doar copii foarte mici s-au arătat.

Străzile orașului erau aproape goale și noaptea aici.

Stadionul Sherzay era singurul loc deschis; oamenii jucau fotbal, ceea ce era interzis în timpul regimului talibanilor. În afara stadionului Sherzay era afișat un panou care spunea: Fără mașini și fără 4K.
46. La fel ca în orice cartier în care cineva a locuit vreodată, amintirile constante ale condiției tale o întăresc, precum elicopterele negre care zburau deasupra capetelor noastre pe drum și prezența constantă a soldaților.

Am încheiat seara la un loc local de pește cu Jawed și Faridoon, unde vânzătorul singuratic prăjea selecția ta chiar în fața ta într-o tigaie și o înfășura în pâine proaspătă într-un ziar. Cel mai bun pește pe care l-am mâncat vreodată în viața mea. Am stat în jurul unui foc de tabără povestind despre război, bem ceai și discutăm despre viitorul țării. Dagharwahl a întrebat cum putea SUA să fie atât de precise într-un atac tactic asupra casei lui Bin Laden și apoi, o lună mai târziu, să distrugă o petrecere de nuntă, ucigând zeci de oameni nevinovați.

În ziua următoare am călătorit la Mormântul lui Amanullah Khan, care a înlocuit stăpânirea britanică în 1919. Apoi am condus spre sud-vest până când am ajuns la câmpurile de măslini de la baza Tora Bora, o fostă fortăreață a Al-Qaida și un teatru de război la sfârșitul anului 2001, după 11 septembrie. Gazdele noastre au considerat că este prea periculos să intrăm în munții uriași și au reflectat asupra angajamentului pe care un revoluționar ar fi trebuit să-l facă pentru a trăi acolo ani de zile într-un război de gherilă prelungit împotriva unui adversar mult mai puternic. S-a mai întâmplat în trecut, în timpul ocupației ruse, și acum se repetă. Oamenii mor și cresc fără tată.
De aceea eram aici, să învăț și să înțeleg cum se repetă această tragedie. Cum talibanii au apărut din taberele de antrenament din Afganistan, orfani ai unei rebeliuni și apoi lipsiți de îndrumare și iubire, corupți de putere și extremism până când au trădat nu doar Islamul, ci și revoluția care fusese ca un părinte înlocuitor pentru ei.

Călătoria noastră de întoarcere a căzut într-un weekend, ceea ce însemna că traficul de camioane va fi dificil pe drumul de întoarcere. Aceasta nu era doar drumul spre Kabul, ci și o legătură directă către Khyber Pass în Pakistan. Odată snajperi erau așezați pe zidurile din jur, dar acum tot ce rămâne din conflictul vizibil sunt puncte albe care simbolizează amplasarea minelor terestre construite în stâncă. Se spune că talibanii și Al-Qaida încă supraveghează aceste drumuri, monitorizând îndeaproape cine urcă și coboară pe ele în fiecare zi. Ne mișcam foarte încet, deoarece camioanele uriașe transformau drumul într-o autostradă cu o singură bandă, cu ore de întârziere.

Înapoi în Kabul, l-am lăsat pe Tio Kabir în complexul său de apartamente și eu și Shamsia am revizuit rapid lista de cumpărături pe care trebuia să o facem și să ne pregătim pentru orfelinat. Apoi ne-am întors cu șoferul nostru, Miragha. Pe parcursul călătoriei, aveam să aflu multe despre acest om. Timp de ani de zile, el luptase ca un luptător Mujahideen împotriva invaziei ruse, apărând cu ferocitate casa sa de ceea ce i s-a spus că sunt dușmanii libertății și Islamului. Nu încerca să se glorifice sau să se concentreze pe confruntările și uciderea. În schimb, se concentra pe cât de mult își dorise soția și copiii în acea perioadă. El se ridicase și împotriva talibanilor și a stăpânirii lor represive. Încă mai avea bucăți de glonț dintr-una dintre împușcăturile în partea lui. Dar totuși, el trăia fără regrete, mândru de serviciul său. Alții furaseră bani, adunaseră arme și folosiseră revoluția pentru a se îmbogăți, dar el era mulțumit cu o viață modestă și onoarea camarazilor săi.
Privind înapoi la starea mea de atunci, înțelegeam conștient riscul implicat, dar nu simțeam dezavantajele acestei realizări. În schimb, mă foloseam de inspirație ca pe o sabie și un scut. În primul rând, pentru că în memoria mea va rămâne mereu modul în care am fost tratat atât de umil, păzit, educat și hrănit de gazdele mele. Ei nu aveau multe, dar ceea ce puțin reușeau să adune împreună împărtășeau cu bucurie cu mine, un străin în țara lor, venit dintr-un loc îndepărtat care le-a invadat țara și nu a plecat niciodată. Indiferent de pericolul în care mă aflam, ei găseau onoarea de a mi se alătura. Mă gândeam la modul în care, în Statele Unite, luăm atât de multe lucruri simple ca fiind garantate, ceea ce ne face privilegiați în ochii acestor oameni. Suntem programați să încercăm să trăim ca niște regi, îmbrăcați în haine scumpe, metale prețioase, încrustați cu bijuterii și conducând mașini mai valoroase decât o casă. Totuși, acești slujitori credincioși ai unei revoluții uitate, în hainele lor zdrențuite și înconjurați de sărăcie și luptă, ne pun în rușine. Sper doar că într-o zi voi avea aceeași rezistență și angajament față de poporul meu.